P.S.În nr. 11-12, 1979, revista clujeană „Echinox“ a publicat o anchetă literară, „Dreptul la timp“, la care au participat D. Chioaru, M. Ghica, E. Hurezeanu, Marta Petreu, Virgil Raţiu, Eugen Suciu, Mircea Cărtărescu.
Mărturiseam că la acea vreme ne-au ajuns la ureche protestele vehemente ale unor colegi de redacţie (Dorin Tudoran, printre alţii), dar nereuşind să ne procurăm revista atunci, am citit abia de curînd ancheta cu pricina. Oferim cititorilor extrase, in extenso, din intervenţia numitului Mircea Cărtărescu:
„După vacuumul poetic reprezentat de deceniul opt, era necesară şi firească o resurecţie a lirismului, a fanteziei, înăbuşite de manierismul livresc al «generaţiei pierdute» din anii '70. Prin 1977 un grup de poeţi bucureşteni au fondat Cenaclul de luni, (subl.n.) condus de profesorul şi criticul literar N. Manolescu. Acest cenaclu trebuie să fie considerat nucleul de cristalizare al unei prodigioase mişcări poetice. [...] Lucru afirmat deja, în presa literară de critici de prestigiu ca N. Manolescu, M. Iorgulescu, L. Ulici, existenţa unei generaţii tinere, a intrat în conştiinţa literară şi a publicului de poezie, mai des a celui tînăr. [...] În mod normal, această generaţie, după părerea mea prima adevărată generaţie, în sensul de şcoală poetică, din poezia română, ar trebui să domine sfîrşitul de secol, aşa cum Nichita şi secondanţii săi din '60 au dominat poezia de pînă azi. [...] Cred că se pot rezuma argumentele estetice ale acestei generaţii: fiecare poem tinde să devină o lume în care se întîmplă cît mai multe, în care se scot cît mai multe „efecte speciale“, în care se trec în revistă cît mai multe «istorii»: geologice, biologice, fizice, istorice, literare, etc. ..., în care se concentrează într-o fabuloasă opulenţă, cît mai multă substanţă şi cît mai mult spirit: circ, melodramă, cinema, sală de concert, desen animat, etc. [...] Ambiţia fiecărui membru al acestei generaţii este să facă o poezie mare, o poezie totală... Se preferă de aceea poemul lung, elocvent prin acumulare!... Nu poţi fi orb la realitatea «din mase plastice», idei libertine, «benzinării», etc. ... Nu se poate scrie veşnic despre paradisuri prerafaelite; frazarea lirică are ritmul limbii vorbite; trăim într-un secol murdar, violent; să-i fim pe potrivă. De altfel, dacă stilul va prinde, probabil că se va scrie multă impostură, bătîndu-se monedă pe el. [...] Datoria poetului e să provoace uimire; vorbesc de cel foarte bun, şi nu de cel stîngaci; cine nu ştie să uimească să meargă la ţesală.“
Fiecare după puteri, unii îi trimit pe poeţi în crematorii, alţii doar în lagăre de muncă forţată, alţii la balamuc, alţii la ţesală... Pînă la instaurarea dictaturii Mircea Cărtărescu, să observăm în ordine, stilul agramat şi tautologic („istorii“ istorice), calificarea de vacuum poetic a deceniului opt al acestui veac, deceniu în care au publicat cărţi originale Al. Philippide, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Emil Botta, Eugen Jebeleanu, Ion Caraion, Teohar Mihadaş, A.E. Baconsky, Aurel Rău, Ion Gheorghe, Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu, Ioan Alexandru, Ioanid Romanescu, Emil Brumaru, Virgil Mazilescu, Adrian Păunescu, Mircea Ciobanu, Nicolae Ioana, Constantin Abăluţă, Marius Robescu, Mircea Ivănescu, Gheorghe Istrate, George Alboiu, Ion Mircea, Adrian Popescu, Mara Nicoară, Ileana Mălăncioiu, Constanţa Buzea, Doina Cetea, Grete Tartler, Angela Marinescu, Vasile Vlad, Paul Emanuel, Şerban Foarţă, Aurel Bădescu, Daniela Crăsnaru, Carolina Ilica, Dumitru M. Ion, Daniel Turcea, Florica Mitroi, Dorin Tudoran, Corneliu Vadim Tudor, Mircea Florin Şandru, Vasile Petre Fati, Adi Cusin, Valeriu Armeanu, Florenţa Albu, Cezar Baltag, Petre Got, şi desigur, enumerarea poate deveni fastidioasă, de la Geo Bogza şi Mihai Beniuc, pînă la Ion Brad şi Ion Horea, de la Horia Zilieru [v. şi cronica semnată de N. Manolescu – n.m.] şi Nina Cassian, pînă la Gheorghe Tomozei şi Florin Mugur... vacuum poetic; să ne bucurăm că „profesorul şi criticul literar N. Manolescu“ e ubicvuu, conduce şi Cenaclul de luni, afirmă şi în presă, să-i dorim acestei prime, adevărate generaţii din poezia română, generaţie de „mutanţi“ după părerea noastră, să domine nu numai sfîrşitul de secol, ci tot mileniul care vine, să ne declarăm ignoranţa în privinţa poetului Nichita (Nichita Macedonski, Nichita Stănescu, Nichita Danilov?), să ne amuzăm că membrii acestei generaţii ştiu să scoată „efecte speciale“, „scăpări lirice“ cum se exprimă un colaborator în trecere pe la revista noastră, să băgăm de seamă că spiritul e lipsit de substanţă, ceva ca un fel de „ţircuş“, şi că de asemenea nu se poate scrie veşnic despre paradisuri prerafaelite, domnule; cît priveşte îndemnul din inimă de a fi murdari şi violenţi ca secolul, îl las pe colegul nostru Ov. S. Crohmălniceanu, deşi a trecut mult timp de la tipărirea instigaţiei, să dea replica publică necesară, de care Domnia-Sa ştim că e capabil.
Am mai adăuga, cu toată modestia, că M.C. îşi face iluzii în privinţa vitelor, e adevărat mulţi înşi săraci cu duhul merg la ţesală, da nici vita nu suportă tot prostu'. Ar mai fi de spus cîte ceva şi despre „orginalitatea“ ideilor lui M.C., i-am putea indica tînărului nostru confrate (de acum gata, e confrate!) articole de mult apărute prin presa noastră literară, unele semnate chiar de subscrisul, teoretizînd ceva mai coerent despre „poemul lung“, de la „Memento mori“ şi „Psalmistul“ la „Cîntec de revoltă, de dragoste şi moarte“, dar ce rost ar avea cînd „profesorul“ l-a învăţat că a publica o carte cu titlul „Portretul unui necunoscut“ (Nathalie Sarraute) înseamnă a fi „original“, cum şi „Dimineaţa poeţilor“ după „Dimineaţa magicienilor“ e „original, original“, Corneliu Ştefaneche, Corneliu Leu, „originali“... Mă rog, M.C. nu e André Bréton, asta se vede... şi de altfel nici nu ne interesează prea mult faptul că M.C. se exprimă ca o babă de acum jumătate de veac molfăind toate vechiturile avangardei... Ne interesează însă intenţiile obscure ale „directorului“ publicaţiei clujene, Ion Pop, „profesor şi critic literar“, care a publicat un text făcînd tabula rasa dintr-un magnofic deceniu de poezie românească şi în acelaşi timp ne-a refuzat cînd i-am propus un text critic cu accente pamfletare referitor la un important poet contemporan, dar ne-a refuzat c-o decizie cazonă care ne-a înmărmurit... Deci, cînd e la o adică...!
Enfin (pardon, „în sfîrşit, în fine“, aşa se zice, v. Mircea Cărtărescu, „Faruri, vitrine, fotografii“, Cartea Românească, 1980, pag. 13, r. 9), în sfîrşit, în fine Cărtărescu vient! Dar mai înainte de Cărtărescu vient! pentru toţi muritorii de rînd, deci înainte de a întra cartea în librării Manolescu écrit (v. „R.L.“, nr. 1, 1981) şi, precum ne-a obişnuit cînd vrea să comunice un adevărat eveniment literar (ca în cazul unor cronici literare despre cărţile unor prestigioase personalităţi poetice, Nichita Stănescu, Dumitru Popescu, Vasile Nicolescu), acordă aproape o pagină de revistă analizei entuziaste a cărţii „Faruri, vitrine, fotografii“ semnată de debutantul Mircea Cărtărescu. În principiu, sîntem alături de criticul literar Nicolae Manolescu, apar astăzi cărţi extraordinare de poezie ale unor debutanţi umilind perseverenţa unor carierişti, (Nicolae Prelipceanu putînd servi oricînd de exemplu; îl cităm cu plăcere din spirit de consecvenţă) şi critica are datoria să facă evident acest lucru: Nicolae Manolescu s-a comportat exemplar din acest punct de vedere de vedere de-a lungul anilor. Iată ce scria în 1968, într-un editorial al revistei „Luceafărul“: „Poezia este marea noastră certitudine. Anul 1968 este, în poezie, un an al debuturilor ieşite din comun. Cînd prozatorii vor debuta cu romane de valoarea versurilor lui Cezar Ivănescu din Rod, voi fi de acord că nu e vorba doar de un «an al romanului, ci de o revoluţie»“ („Luc.“ nr. 51, 21 dec. 1968)... Am citit cronica, citatele date de N.M. nu ni s-au părut concludente, am aşteptat să apară cartea în librării, am cumpărat-o, am citit-o cu mare plăcere, m-am convins a nu ştiu cîta oară de reua-credinţă a criticului N.M. (e oare îngăduit să lauzi un poem lung, stupid, verbios, cel mai nerealizat, la nivel expresiv, din toată cartea, cum face N.M., numai pentru că poemul „Căderea“ „se dedică lui Nicolae Manolescu“?) şi mă pregăteam să scriu despre „Faruri, vitrine, fotografii“, căci noi, spre deosebire de N.M., iubim poezia şi mai puţin poeţii sau poetele, persoanele particulare adică, şi nu avem cretinia să bagatelizăm un poet numai pentru că face parte dintr-un cenaclu sau dintr-o anume grupare literară; mă pregăteam să scriu (aşa cum o voi face de altfel şi în cazul altor poeţi de la „Cenaclul de luni“ cum scrie N.M. mereu, ceva în genul „made în USA“, poeţi ca Domniţa Petri, spre un exemplu, căreia N.M. i-a reţinut mai mult chipul şi mai puţin poezia, sau de asemenea în cazul unor poeţi „care nu vor călca în viaţa lor pe la Cenaclul de luni“) cînd iacătă ce text publică revista „Săptămîna“ la rubrica „Săptămîna pe scurt“: „Răsfoind cartea lui Laurence Sterne, Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy gentleman, Buc., 1969, Editura pentru literatură universală, ce credeţi că aflăm la pagina 194? Nişte versuri, atribuite şi lăudate de N. Manolescu ca aparţinînd lui Mircea Cărtărescu. Cităm „minunatele“ versuri: „Afurisit fie el pre dinlăuntru şi pre din afară / afurisit fie el întru părul din capul său / întru creierii săi, întru creştetul său, / întru tîmplele sale, întru fruntea sa, întru urechile sale, / întru sprîncenele sale, întru obrajii săi, / întru fălcile sale, nările sale, dinţii şi măselele sale, / buzele sale, gîtul său, umerii săi, încheieturile / mîinilor sale, mîinile sale, palmele sale şi degetele sale“ [...] Oare criticul N.M. laudă versuri plagiate? Sau a „uitat“ că aceste versuri ale lui M. Cărtărescu sînt, de fapt, proză? Sau, poate, cine ştie, i-a scăpat lectura acestei cărţi!? Toate variantele fiind posibile, credem că i-ar folosi mult o reciclare acestui apărător acerb al „originalităţii“! (vezi „România literară“ din 5 ianuarie 1981 şi volumul „debutantului“: „Faruri, vitrine, fotografii“). Şi cînd te gîndeşti că acelaşi critic împreună cu Ov. S. Crohmălniceanu propuseseră cartea cu pricina pentru Premiile U.T.C.!“ („Săptămîna“, nr. 531, vineri 6 februarie 1981).
Acum, ştiu că am talentul de-a mă pune rău cu toată lumea, aş voi totuşi să-i contrazic pe redactorii „Săptămînii“ într-o singură chestiune, şi anume, „varianta“ „sau, poate, cine ştie, i-a scăpat lectura acestei cărţi“ nu stă în picioare, Nicolae Manolescu citeşte tot, absolut tot, şi Solomon Marcus şi Constantin Noica, şi chiar Titu Maiorescu, chit că nu pricepe nimic, cum a şi declarat făţiş că nu are instrucţie matematică şi filosofică, citeşte tot şi în întregime (toată cartea!), cum aşa de fin i-a reamintit de curînd colegul său Eugen Simion într-un articol publicat în „România literară“.
Am confruntat şi noi cele două cărţi mai sus pomenite, cea a lui Laurence Sterne publicată mai de multişor, cea a lui Mircea Cărtărescu publicată mai de curînd, e adevărat ceea ce e la unul e şi la celălalt, dar cred că nu ar trebui să ne grăbim în emiterea unei judecăţi drastice de „plagiat“. Ceea ce trebuie să spunem de pe acum, fără nici un echivoc, îl priveşte pe Nicolae Manolescu... Fără ezitare criticul N.M. laudă tocmai aceste „versuri“ ale lui Mircea Cărtărescu, „versuri“ mai expresive, mai vii, şi gustul său rafinat nu l-a înşelat, aşa este, în masa plicticoasă şi incoloră a poemului aceste „versuri“ au vioiciune, laudă tocmai aceste „versuri“ şi siguranţa cu care (conştient sau inconştient) acreditează plagiatul, îl compromite definitiv în ochii oricărui cititor de bună credinţă. Propunem conducerii Uniunii Scriitorilor să judece cu seninătate dacă N.M. era cel chemat să trîmbiţeze „onestitatea“ actului critic, aşa cum a făcut-o de curînd, într-un articol publicat în „R.l.“?
Mircea Cărtărescu fără să amintească o clipă că stă sub acuzarea de plagiat, publică în „R.l.“, nr. 7, joi 12 februarie 1981 o Precizare. „Precizarea“ păcătuieşte prin inexactitate (poemul „Căderea“ nu are 35 de pagini, el deschide cartea şi se întinde pînă la pag. 35), agramatism (fraza care începe „Astfel, o parte din aceste citate sînt date în limba de origine [...] nu e rezolvată gramatical, e lăsată în aer...), suficienţă şi impertinenţă („Îmi asum riscurile pe care le comportă folosirea aproape în premieră în poezia română (subl.n.) a acestor mijloace stilistice, cu convingerea că nu este posibilă crearea nici unui obiect artistic valabil fără un mare coeficient de risc estetic. În rest, sper că volumul se va apăra singur în faţa unor eventuale alte obiecţii de acest fel.“, spre final, cum se vede, M.C. iese din amnezia totală în care se scufundase, amintindu-şi că parcă... cineva...) pentru că „aproape premiera“ dumisale e o tehnică poetică folosită de majoritatea „manieriştilor generaţiei pierdute“, pentru că, alţii şi-au asumat riscuri mai mari citind numai sau scriind anumite cărţi iar nu „obiecte artistice“ îndurate de junele cu grimasa martirajului... Printre altele, fie zis, s-ar prinde M.C. la o scurtă examinare „în limbile de origine (latină, greacă, engleză sau română veche)“ în faţa unei comisiuni formată din cîţiva membri ai „generaţiei pierdute“, el, martirul „generaţiei găsite“, ca obiectele...? Lăsînd gluma şi încruntîndu-ne iar (e ştiut, noi aştia care nu credem în escrocheria literară, sîntem tot timpul încruntaţi!) îi amintim tînărului poet Mircea Cărtărescu (prost sfătuit în cazul acestei „Precizări“) că are obligaţia să publice o addenda la cartea sa „Faruri, vitrine, fotografii“ folosindu-se de „mărcile tradiţionale“, altfel riscăm şi noi s-o păţim ca şi „profesorul“... Îl asigur pe Mircea Cărtărescu de buna noastră credinţă, în acelaşi timp îi atrag atenţia că nimeni în această lume nu e obligat să facă ceea ce mărturisea profesorul Liviu Rusu că a făcut: să caute în toată opera lui Martin Heidegger un citat „inventat“ de Nicolae Manolescu în cartea sa „Contradicţia lui Titu Maiorescu“. Citind poemul „Căderea“, spre exemplificare, poem fără valoare literară, o repet, ne-am gîndit la „Gnose de Princeton“ a lui Raymond Ruyerre, ştiu eu dacă nu sunt şi de acolo „versuri în proză“ luate, aşa, ca aluzie culturală... După ce vom vedea cît text e numai al lui Mircea Cărtărescu în această carte de poezie, ne vom putea pronunţa dacă e vorba de o carte originală sau de un mixtum compositum frizînd plagiatul...
Un membru paradisiac
prerafaelit al generaţiei pierdute
C.I.
